Dacia limuzină, mașina care-i făcea pe românii din comunism să viseze la Occident

În anii ‘80, uzina Dacia a fabricat unul dintre cele mai bizare modele break. Dacia Maxibreak a fost un fel de limuzină care a servit mai mult ca ambulanță și putea transporta o întreagă echipă de volei.

Dacia a creat mai multe prototipuri în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Cele mai multe au fost doar experimentale, dar ele revin în atenția noastră în prezent. Fie au fost uitate, fie nu au știut de ele decât inginerii și proiectanții, dar Playtech o să-ți prezinte săptămânal câteva dintre cele mai ciudate Dacii.

În 1986, Dacia Maxibreak a fost creația inginerului Nicolae Cosmescu și a echipei sale de la IATSA Ștefănești, din județul Argeș.

Azi, Dacia Maxibreak pare o mașină făcută de un muncitor priceput în spatele blocului, dar, în realitate, în spatele ei a stat o muncă titanică. Nu e ușor să creezi o limuzină dintr-un break tăiat alungit cu întărituri metalice.

Într-un interviu pentru Adevărul, Nicolae Cosmescu povestește cum a ajuns să ia formă acest proiect aproape utopic la început:

“Fusesem detaşat la IATSA, unde se implantase fabricarea noului model Dacia Sport, pentru a concepe şi realiza modificarea unei caroserii de Dacia berlină, în scopul adaptării punţii spate de la Oltcit! Făcea parte din multele proiecte lansate de noul director general al Centralei de Autoturisme, inginer Simion Săpunaru. Aşa s-a ajuns la crearea, acolo, a unui modest atelier de prototipuri. Modest ca amploare şi dotări, dar cu meseriaşi de primă clasă, cu care aveam să realizez tot felul de variaţii pe baza caroseriilor fabricate în serie la Colibaşi sau la Ştefăneşti.”

“Una dintre primele idei a fost transfigurarea break-ului clasic fabricat de Dacia, aşa cum îl ştim cu toţii, într-un autoturism cu o capacitate de transport sporită. Nu cinci locuri, ci opt! Ceea ce azi numim generic conceptul convivialităţii. Ne aflam în faţa unei soluţii destul de radicale, impusă de introducerea unui al treilea rând de scaune. Pentru mine nu era o noutate, întrucât nu trecuseră decât vreo patru ani de când realizasem o soluţie similară, dar de o dificultate incomparabilă: modelul Dacia Superlong. Aşa încât ştiam rezolvarea”, relatează inginerul.

Au fost necesare modificări tehnice de amploare, teste și măsurători cât mai precise pentru că intenția era crearea unui autoturism perfect funcțional, nu doar unul de spectacol.

“Mărirea ampatamentului presupunea prelungirea planşeului, dar şi a pavilionului. La partea inferioară nu se punea problema aplicării unei table oarecare, pentru că nu se vedea. Era nevoie de rezistenţă. Aşa că a trebuit calculat foarte precis unde se taie planşeul şi ce se adaugă. Până la urmă, o bucată din alt planşeu. O altă constrângere era obţinerea unei încovoieri a caroseriei în limite decente. Ceea ce impunea o revizuire, şi chiar redesenare, a dedesubturilor ce trebuia să preia solicitările. Că pragul a fost şi el modificat e de la sine înţeles. Dar la interiorul acestuia trebuia practicată ranforsarea cu un alt profil. La fel şi legătura acestuia cu planşeul. S-a realizat astfel o secţiune multiplă, ce prelua de minune toate durităţile la care urma să fie supusă maşina în exploatare. Aşa cum procedasem la Superlong”, explică inginerul, potrivit sursei citate.

La finalul lucrărilor, Dacia Maxibreak avea o lungime totală de 5,125 m, cu o capacitate de 8 locuri pe 3 banchete, dar era echipată cu un motor de 1.397 cmc, care trăgea din greu caroseria imensă. Iar când mașina era plină cu numărul maxim de persoane, limuzina se deplasa cu vreo 10 km/h, potrivit relatărilor de pe forumul Dacia Club, ale unor posesori de Dacia Maxibreak.

Cu toate că semăna cu o limuzină, nu a fost folosită niciodată ca autoturism de lux (nu în mod oficial, cel puțin). Se pare că a fost produs un număr limitat de exemplare. Aici, sursele indică cifre variate. Unii spun că au fost făcute doar 5 unități, inginerul Cosmescu spune că s-au fabricat 12 exemplare, iar alții zic că s-au făcut 38 de mașini, vândute ulterior ACR-ului.

“Când maşina a fost gata, s-a constatat că interiorul era primitor şi confortabil, dar în limitele obişnuitului. Opt persoane convieţuiau suficient de agreabil în acest nou spaţiu. Şi pot spune că erau indivizi bine crescuţi fizic, componenţi ai echipei masculine de volei a uzinei. Fiindcă ei au fost primii utilizatori ai acestei creaţii. Şofer era antrenorul.”

Cert este că și azi și în anii ‘80 a fost un model rar, un prototip care n-a ajuns niciodată în perioada comunismului în posesia românilor de rând. Dacia Maxibreak a servit ca mașină de asistență în cadrul unor întreprinderi sau ca ambulanță la unele spitale, dar, din punct de vedere tehnic, n-a fost o mașină spectaculoasă.